Proiectarea imaginii pe scoarţa cerebrală

 

  Pe retină, celulele specializate transformă imaginea în impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului. Acesta din urmă interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică milioane de neuroni.

  Important de precizat este că privirea omului este stereoscopică, adică în profunzime.

  Vederea binoculară reprezintă capacitatea scoarței cerebrale de a uni într-o senzație unică cele două imagini percepute de către retina fiecărui ochi. Ea reprezintă cea mai înaltă etapă de dezvoltare a aparatului vizual, fiind prezentă doar la primate și la om și se dezvoltă progresiv, în primii ani de viață.

  Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual.

  Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi.

  Partea comună a celor două câmpuri monoculare reprezintă câmpul vizual binocular. Orice obiect aflat în câmpul vizual binocular, formează câte o imagine pe fiecare dintre retine. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa cerebrală într-o imagine unică.

  Din punct de vedere funcţional, retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporlă. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul cheasmei optice, hemiretina nazală stângă devine corespondentă cu hemiretina temporală dreaptă şi invers. Astfel imaginile proiectate pe hemiretinele stângi, ajung în aria vizuală a emisferei cerebrale stângi şi invers. Datorită cristalinului, imaginia formată pe retină este răsturnată şi astfel hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept şi invers. Vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime.

  În practica oftalmologică, determinarea câmpului vizual se realizează cu un aparat special.